De la vânzări la catedră, la 34 de ani: Cristina Ciungu

Cristina Ciungu are 34 de ani, doi copii și o carieră construită în vânzări, însă a ales să o ia de la capăt și să devină învățătoare, urmând specializarea Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Implicată, ca studentă, în proiectul „Școala Tinerilor Profesori de Încredere”, derulat de Asociația Școala Încrederii, ea vorbește deschis despre problemele pe care le vede în școala românească: implicarea excesivă a părinților, o incluziune lipsită de resurse reale, birocrația și o programă încărcată.

Cristina a absolvit Facultatea de Comunicare și Relații Publice și, încă din studenție, a lucrat doar în domeniul vânzărilor. Multă vreme a crezut că nu este făcută pentru învățământ, deși ideea de a lucra cu copiii o atrăgea. Nu a urmat nici modulul psihopedagogic în timpul primei facultăți. Totul s-a schimbat după ce a devenit mamă: dorința de a-și sprijini proprii copii la școală a făcut-o să se gândească și la elevii care nu au același noroc.

Povestea ei arată cum o reconversie profesională după 30 de ani poate aduce la catedră oameni cu o perspectivă diferită asupra educației.

De ce a ales să devină profesor după 30 de ani

Cristina spune că s-a înscris în proiectul „Școala Tinerilor Profesori de Încredere” fără așteptări foarte clare, convinsă că orice informație în plus este valoroasă. Odată cu intrarea copiilor ei la școală, a înțeles că are nevoie să știe cum să-i sprijine. Apoi și-a dat seama că, în jur, există mulți copii defavorizați, iar dorința de a contribui la educarea lor a determinat-o să meargă mai departe.

Viitoarea învățătoare consideră că cel mai mult îi lipsea practica și că, în educație, orice cunoaștere suplimentară contează pentru momentul în care va ajunge la catedră. Ea spune că se simte datoare să ajute așa cum poate, iar educarea și formarea copiilor este felul în care a ales să o facă.

Tehnologia, ChatGPT și evaluarea elevilor

Din dubla perspectivă de mamă și de viitor profesor, Cristina crede că tehnologia influențează puternic procesul de învățare. Copiii de azi folosesc cu ușurință telefoanele, rețelele sociale și aplicațiile, iar rolul profesorilor este să-i învețe să folosească aceste instrumente corect, în avantajul lor.

Ea observă că profesorii cu vechime pot fi uneori mai reticenți, mai apropiați de stilul tradițional de predare, în timp ce debutanții sunt mai deschiși spre metode noi. Important este însă ca elevii să învețe să treacă informația prin propriul filtru. Dacă își fac temele cu ajutorul ChatGPT sau al altor aplicații, explică ea, asta nu înseamnă că au înțeles lecția. De aceea, crede că evaluarea trebuie să fie continuă și constructivă, făcută la clasă, iar temele de acasă nu mai sunt întotdeauna relevante pentru a măsura ce a învățat copilul.

Problemele pe care le vede în școala românească

Prima problemă semnalată de Cristina este implicarea excesivă a părinților în chestiuni care țin de competența profesorului. Părinții au multe drepturi, spune ea, dar uneori uită de obligații, iar opinia lor este cerută și în domenii pentru care nu au pregătirea necesară, ceea ce îl poate pune pe profesor într-o poziție dificilă.

A doua problemă este incluziunea, susținută la nivel declarativ, dar fără resurse și sprijin real. Copiii tipici și cei cu cerințe educaționale speciale ajung în aceleași clase, într-un sistem care nu este pregătit pentru asta, iar profesorii nu au mereu instrumentele necesare. Cristina a avut ea însăși, în practica de la grădiniță, un copil cu astfel de nevoi și mărturisește că nu știe dacă a reușit să facă pentru el măcar minimul pe care și l-ar fi dorit. Lucrarea ei de licență tratează chiar învățarea prin cooperare la copiii cu CES, iar diferența dintre teorie și practică este, spune ea, uriașă.

Pe lista problemelor se află și birocrația, care mută atenția profesorilor de la actul didactic, precum și programa prea încărcată. Copiii nu mai sunt dispuși să memoreze informații fără să le înțeleagă, iar tot mai mulți nu mai sunt atrași de citit. Cristina crede că lectura ar trebui să fie o plăcere, nu o obligație, și că școala a rămas, în multe privințe, blocată în modelele trecutului, așteptând de la noile generații aceleași reacții ca de la cele vechi.

Este meseria de profesor atractivă pentru tineri?

Cristina consideră că profesia poate fi atractivă pentru cei care au vocație, de exemplu pentru absolvenții liceelor pedagogice. Uneori însă meseria este privită superficial, prin clișee precum puținele ore la clasă, vacanțele lungi sau salariul decent. Realitatea, spune ea, este mult mai complexă, iar ceea ce îi poate ține pe tineri departe de catedră este responsabilitatea uriașă de a fi un exemplu pentru elevi.

Pentru propria sală de clasă, viitoarea învățătoare își propune ca elevii să plece nu doar cu informații, ci și cu valori. Și-ar dori ca, peste ani, foștii ei elevi să aibă încredere în propriile puteri, să fie puternici psihic și să devină adulți capabili să facă față vieții.

Din proiectul Asociației Școala Încrederii, Cristina spune că păstrează un proverb auzit de la Diana Brătucu, care rezumă felul în care vrea să-și facă meseria.

„Chiar dacă nu poți face totul, nu înseamnă că nu trebuie să faci nimic”, este proverbul pe care Cristina Ciungu îl ia cu ea la catedră.

Ea crede că fiecare om poate face ceva bun și că, adunate, aceste eforturi mici pot contribui la dezvoltarea comunității. Într-un sistem care are nevoie de profesori motivați, povestea ei arată că drumul spre catedră nu începe neapărat la 18 ani și că experiența de viață poate deveni un atu în fața elevilor.